Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Bernard Guetta, un mare jurnalist, martor şi actor al istoriei

bernard_guetta.jpg

Bernard Guetta, cronicar la France Inter, este unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti de geopoliticà din Franta
Bernard Guetta, cronicar la France Inter, este unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti de geopoliticà din Franta
Sursa imaginii: 
franceinter.fr

«Dans l’ivresse de l’histoire» - «In beţia istoriei» - este titlul ultimei cărţi publicate la editura Flammarion de Bernard Guetta. Jurnalist, editorialist, unul dintre cei mai buni – dacă nu chiar cel mai bun – comentatori de politică internaţională din Franţa, Bernard Guetta a fost de-a lungul carierei sale corespondentul – şi totodată « vedeta » - ziarului Le Monde la Varşovia, Washington şi Moscova. A condus de asemenea redacţii prestigioase precum cea a revistei Le Nouvel Observateur înainte de a deveni unul dintre cei mai ascultaţi cronicari matinali ai postului de radio France Inter.

Intâlnirea pe care mi-a propus-o Bernard Guetta pentru a realiza interviul care urmează a avut loc la Casa radio. Ora este matinală, imediat după cronica sa, Géopolitique, difuzată din 1991 încoace, de luni şi până vineri, la ora 8 şi 17 minute pe France Inter. Editorialistul este în mare formă, plin de vervă, în ciuda celor 66 de ani pe care îi are şi a bolilor care l-au ţintuit la pat luni de zile la începutului anului.

In ultima sa carte « Dans l’ivresse de l’histoire », Bernard Guetta revine asupra celor 5 revoluţii pe care le-a trăit generaţia sa şi pe care, în mare parte, le-a comentat ca jurnalist : decolonizarea, anii ’60 – sixties, spune el – revoluţia conservatoare din SUA sub preşedinţia lui Ronald Reagan, prăbuşirea comunismului şi revoluţiile arabe. Cartea, scrisă la prima persoană, se vrea o mărturie personală, cu parti-pris-urile de rigoare, o carte de « memorii fără frontiere ».

Incep prin a-l întreba despre România, ţară pe care Bernard Guetta a descoperit-o imediat după cutremurul din martie 1977. Ca să obţină contacte şi informaţii despre România ceauşistă, ziaristul de la Le Monde apelează la diaspora română de la Paris – familia lui Eugen Ionescu şi istoricul Mihnea Berindei sunt singurele nume citate :

Bernard Guetta : « Diaspora română de la Paris din aceea vreme era extrem de redusă. Ea avea însă o caracteristică : erau oameni cu o mare cultură – cum erau adesea dealtfel mai toţi intelectualii români. Printre ei deci, familia lui Eugen Ionescu – inclusiv fiica cuplului – şi istoricul Mihnea Berindei, un om extrem de distins şi de cultivat. Exista la ei acest amestec de mare cultură universală şi de pasiune pentru ţara natală, pentru patria lor, România. Vibrau pentru România, erau nişte patrioţi exilaţi care dimineaţa, la prânz şi seara se preocupau de soarta compatrioţilor lor şi se băteau pentru libertatea României lor mult-iubite ».

Vasile Damian : In carte scrieţi că « Ceauşescu, cu cât se îndepărta de URSS, cu atât mai tare îl reinventa pe Stalin ». Scrieţi de asemenea că v-aţi întors de la Bucureşti « mai anticomunist ca niciodată ».

BG : « Ceauşescu a fost adulat, admirat şi linguşit de cancelariile occidentale de atunci pentru că se demarcase de politica sovietică pe mai toate subiectele. Regimul său a fost însă unul dintre cele mai dure, alături de cel albanez al lui Enver Hodja. In anii ’70, când am descoperit România lui Ceauşescu, regimul său era de departe cel mai represiv, cel mai opresant, cel mai incredibil regim comunist din Europa de Est. In comparaţie, Polonia, Ungaria ca să nu mai zic de Iugoslavia – toate şi ele cu regimuri comuniste – erau ţări în care trăiai bine. Incă o dată, în comparaţie cu România lui Ceauşescu. Regimul acestuia era asemănător cu cel nord-corean.

VD : Dintre toate revoluţiile şi momentele istorice pe care le-aţi trăit şi povestit, mi se pare că Polonia din epoca Solidarnosc, anii ’80 deci pentru cei care au uitat, este cea care v-a marcat cel mai mult. Sunt dealtfel şi cele mai cutremătoare şi frumoase pagini din carte. Ce v-a « fermecat » atât de mult la Varşovia şi Gdansk în particular ?

BG : « A privi un popor în mers, e un lucru frumos. A privi un popor în mers spre libertate, e un lucru şi mai frumos. A privi un popor în mers spre libertate cu o inteligenţă politică uluitoare şi colectivă, este ceva extraordinar ».

« Apoi, în acest popor în mers, erau nişte personalităţi ieşite din comun : Tadeusz Mazowiecki, un catolic intens, sincer şi întreg, a fost un om pe care l-am iubit cu pasiune. Au fost apoi Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Karol Modzelewski şi Jacek Kuron. Acesta din urmă era un personaj enorm, cu o energie colosală şi un curaj nemaipomenit. In tinereţe crezuse în comunism iar după aia, cu aceeaşi intensitate, crezuse în anti-comunism. Kuron era un tip extraordinar, Adam un om cu o putere intelectuală excepţională. Pe Mazowiecki şi Geremek i-am iubit foarte tare şi amândoi au contat foarte mult în formarea mea de tânăr jurnalist – nu aveam nici măcar 30 de ani pe vremea aceea. Nici azi nu pot asculta imnul polonez fără să nu mi se facă pielea de găină. « Jeszcze Polska nie zginela » - « Polonia nu este încă înfrântă ». Imi repet asta şi azi uitându-mă la ce face Kaczynski : Polonia nu este încă înfrântă » !

VD : Scrieţi că aţi fost « modelat de Hitler şi de Stalin » şi că aţi « crescut cu teama de Auschwitz şi de Gulag ». In ce măsura acest « pedigree » v-a marcat parcursul profesional şi personal ?

BG : « Generaţia mea refuza extrema dreaptă, fascismul, nazismul dar şi comunismul. In anii ’60, tinerii de atunci, chiar şi cei care spuneau că sunt revoluţionari – în sensul revoluţiei din octombrie 1917 – respingeau complet sistemul sovietic. Il respingeau din diverse motive : că se îmburghezise, că devenise o dictatură, şamd. Indiferent de motivul invocat, exista însă această respingere a comunismului. Uitaţi-vă la ce s-a întâmplat în America latină cu toţi tinerii care s-au lansat în diverse mişcări de gherilă contra dictaturilor militare de acolo. Fiecare dintre ei se zicea, fie maoist, fie troţkist, mulţi îl admirau pe Che Guevara, alţii pe Fidel Castro, şamd. Niciunul însă nu se declara fan de Leonid Brejnev sau admirator al parăzilor militare din Piaţa roşie ! Nimeni nu visa la acel regim ! Cum să visezi, cum să te entuziamezi de regimul lui Brejnev » ?

VD : Din cele 5 revoluţii pe care le-aţi trăit, povestit şi comentat, multe dintre ele s-au terminat mai mult sau mai puţin rău. Conservatorii americani au revenit la putere – dacă Trump poate fi considerat conservator – comunismul s-a prăbuşit dar a lăsat loc unor regimuri autoritare – în Ungaria şi Polonia - unele chiar dictatoriale - precum Rusia lui Putin....

BG : « Intotdeauna se întâmplă aşa ! Evident că în ţările care au scăpat de comunism, lumea îşi imagina că după comunism, după dictatură, o să fie raiul pe pământ, o să fie justiţie şi bunăstare pentru toţi. Ei bine, nu se întâmplă aşa ! După o dictatură, cert, există libertate dar şi toate conflictele provocate de această libertate. Inevitabil se fac şi paşi înapoi în anumite domenii.

Plecând de la ipoteza că « n-o să fie aşa de bine după aia », trebuia deci să nu se bată lumea contra comunismului ? Trebuia să se mulţumească cu Ceauşescu şi cu Brejnev ? Păi atunci de ce nu s-a mulţumit şi cu Stalin şi cu Hitler, dacă tot zicem că « după aia o să fie mai rău » ? E absurd acest raţionament. In fiecare moment al vieţii trebuie să ne batem pentru libertate, pentru libertăţi, şi pentru justiţie ».

VD : La sfârşitul cărţii faceţi o adevărată pledoarie pentru Europa, pentru unitatea Europei. Si totuşi, dacă privim în jur, tot mai mulţi eurosceptici sau chiar eurofobi au vântul în pupă. In Franţa, reprezentanta extremei drepte şi lidera Frontului naţional a fost finalistă la prezidenţiale, în Germania, AfD a devenit al treilea partid după alegerile din septembrie, în Olanda, Danemarca şi Austria, lumea e departe de a fi atât de euro-entuziastă cum sunteţi Dvs. Ce e de făcut ?

BG : « Luptăm mai departe ! Situaţia nu este complet favorabilă dar ne vom bate pentru ideile noastre. Sunt profund convins că ţările de pe acest bătrân continent care este Europa nu vor izbândi în viitor fără să se unească şi mai mult, şi mai adânc până a forma într-o bună zi visul lui Victor Hugo care se cheamă « Statele unite ale Europei ». Iată convingerea mea. Ea nu este împărtăşită, nici pe departe, de toată lumea, dar, din fericire, nici nu sunt singurul care crede în asta ».

« In această ambianţă proastă, există şi veşti bune. Principala veste bune se numeşte Donald Trump ! Să nu uităm că Trump, pe vremea când nu era decât candidat dar şi imediat după ce a ajuns la Casa albă, la începuturile sale, a spus că Uniunea europeană a fost creeată ca să facă concurenţă Americii. Donald Trump a spus clar că nu iubeşte UE şi că nu-i doreşte să reuşească. Din cauza asta, într-o bună zi, preşedintele american va fi trecut pe lista părinţilor fondatori ai unităţii europene. Trump este pe cale să bage atât de tare frica în europeni, că tot mai multă lume, inclusiv printre eurosceptici, inclusiv printre eurofobi, chiar şi balticii şi polonezii, cei mai atlantişti dintre europeni, îşi spun că trebuie cât de repede puse bazele unei Europe a apărării, adică cele ale unei Europe politice. Dacă aveţi o Apărare europeană, o viziune despre lume, despre ameninţările care există, despre alianţele care se pot face şi despre securitatea comună, aveţi o diplomaţie comună. Toate astea la un loc fac că veţi avea Statele unite ale Europei » !

VD : Discursul despre viitorul Europei ţinut recent de preşedintele Emmanuel Macron la Sorbona, v-a convins ?

BG : « Cred că preşedintele francez are perfectă dreptate când spune că trebuie să acceptăm idea unei Europe cu mai multe viteze. Dacă trebuie să aşteptăm unanimitatea celor 27, unanimitate nu se va găsi decât pentru a spune că binele e mai bun decât răul ! Cu alte cuvinte, deîndată ce suntem de acord între 6-7 sau 15 ca să facem ceva, trebuie să avansăm ».

VD : In urma şederii Dvs. la Moscova la mijlocul-sfârşitul anilor ‘80, Mihail Gorbaciov devine unul dintre eroii Dvs. preferaţi. Il descrieţi drept « patron, maestru al jocului, un om cald, bun, incredibil de simpatic » şi totuşi, la sediul ziarului Le Monde pentru care lucraţi, lumea nu vă crede. Mai exact, vă crede vrăjit de acest om care avea să devină ultimul lider al Uniunii sovietice. Istoria v-a dat dreptate dar totuşi, cum vă explicaţi neînţelegerile cu ierarhia pariziană ?

BG : « Adesea – aş spune chiar că e o regulă asta - există neînţelegeri între martorii unor lucruri incredibile şi cei care sunt departe şi cred că acele lucruri sunt incredibile. Si, e adevărat, lucrurile nu trebuiau să se petreacă aşa dar totuşi, ele s-au petrecut aşa ».

« Al doilea motiv al neînţelegerii, care m-a împins dealtfel să demisionez de la Le Monde, a fost că intelighenţia franceză, cu excepţia notabilă a lui Raymond Aron, fusese comunistă sau complezentă vizavi de comunişti. După aia, oamenii s-au lămurit cum stau treburile dar au ajuns la concluzia că nu te poţi întoarce din comunism, că este un voiaj fără drum de întoarcere şi că deci este de esenţă diabolică. Cu atât mai diabolică cu cât reuşise să păcălească spirite atât de strălucite precum intelectualii francezi ».

« Era deci « normal » ca lumea să nu creadă că un om, un lider comunist, membru în biroul politic al partidului comunist sovietic, să spună : « comunismul nu funcţionează » ! In acel moment, intelectualii francezi nu pot înţelege, nu pot admite acest lucru. Dacă l-ar fi admis, ar fi însemnat că s-au înşelat, şi nu doar o dată ci de două ori. Prima dată, când au devenit comunişti, şi a doua oară când au spus că nu se poate ieşi din comunism ».

« Le Monde nu m-a cenzurat decât o dată, dată care este însă foarte revelatoare : într-o după-amiază, mă întâlnisem în biroul lui de la Comitetul central şi discutasem îndelung cu cel care se ocupa de ideologie. Respectivul îmi arătase discursul pe care avea să-l ţină a doua zi în faţa unor înalte cadre ale partidului. Discurs în care era repus în cauză Lenin. De cum m-am întors acasă, am scris un articol pe tema asta şi l-am trimit la Paris. Sefii mei de la Le Monde şi-au spus : « Omul ăsta a înebunit sau poate a băut prea mult sau poate chiar este drogat sau a fost drogat. Ce scrie, nu se poate întâmpla ! E de neconceput ca însărcinatul cu ideologia al Partidului comunist sovietic să-l repună în cauză pe Lenin » ! Ei bine, ba da, se poate le spun eu de la Moscova ».

« Privind acum retrospectiv, sunt plin de indulgenţă pentru că la începutul perestroikăi, eram încă în post la Washington. Când i-am văzut pe primii diplomaţi americani entuziasmaţi de Gorbaciov, eu însumi mi-am zis : « Au căzut în cap cu toţii » ! A trebuit să merg la faţa locului, în URSS, ca să văd, să aud şi să constat care-i realitatea. Trei zile după sosirea mea la Moscova, am înţeles într-adevăr că se întâmplase ceva care nu ar fi trebuit să se întâmple ».

VD : Un jurnalist trebuie să fie, în mod normal, echidistant, măsurat, fără parti-pris, obiectiv, şamd. Dvs. dimpotrivă, sunteţi un jurnalist « angajat » cum se spune, şi dealtfel deplângeţi faptul că nu mai există presă partizană, o presă pe care visaţi s-o vedeţi din nou în chioşcurile de ziare...

BG : « Când spunem că nu luăm partea cuiva, că suntem echidistanţi, în realitate, minţim, evident fără să ne dăm seama. Ne minţim în primul rând pe noi înşine, pentru că avem ideologia sau viziunea lumii care este în momentul respectiv dominantă. Apoi, ne mulţumim, inconştient, să vehiculăm idei preconcepute ale momentului. De aceea prefer de o mie de ori jurnalismul de la începuturile sale, jurnalismul care în fond exista până în urmă cu câţiva ani. Aveam pe vremuri ziare de dreapta, ziare de stânga, cotidiane catolice, altele comuniste, şi toate recunoşteau, asumau, faptul că sunt aşa. Uitaţi-vă la presa franceză de azi : prefer cotidianul catolic La Croix sau ziarul liberal L’Opinion decât multe alte publicaţii care nu se revendică de nicăieri şi care ne prezintă adesea texte proaste, de neînţeles. Mie personal îmi place să am punct de vedere catolic despre un anume eveniment, îmi este foarte util să am punctul de vedere al liberalilor asupra vieţii economice şi politice sau internaţionale ».

« Jean Lacouture, mare ziarist la Le Monde – şi prieten cu mine – avea obiceiul să spună că « obiectivitatea este ca un leagăn ». Când priveşti un eveniment, când eşti undeva pentru o publicaţie ca să analizezi, să povesteşti, care este situaţia, o faci cu privirea ta proprie, prin prisma ta personală. Eu când scriu o cronică favorabilă Uniunii europene, ascultătorii ştiu că sunt un federalist european. Nu le vând idea asta ca pe un adevăr celest. Nu, asta este părerea mea. Este bine ca un editorialist să-şi asume alegerile pe care le face. Nu se aşteaptă de la el să fie ca un robinet de apă călâie ».

« Pe cât trebuie deci să ne asumăm subiectivitate, pe atât trebuie să fim cinstiţi, oneşti în jurnalism. Cu alte cuvinte, nu trebuie să deformăm faptele pe motiv că,nu ne plac sau că ne contrariază aspiraţiile. Am să fiu provocator şi paradoxal când am să vă spun care sunt, după mine, cele două legi ale jurnalismului : onestitatea intelectuală şi subiectivitatea ».

VD : V-aş întreba pe final, ce este cartea Dvs ? O carte de istorie ? O lecţie de jurnalism ? Si una şi alta ? O carte de memorii ? O declaraţie de dragoste pentru meseria Dvs., jurnalismul ?

BG : « E vorba de toate acestea la un loc dar cartea este şi o foaie de parcurs pentru tinerele generaţii. Nu putem ştii unde ne aflăm dacă nu ştim de unde venim. Am vrut să le explic, să le dezvălui, celor care au de exemplu 20 de ani, lucruri care au devenit puţin obscure. Dacă lumea este atât de complexă, este din cutare sau cutare motive. Dar multe din aceste motive eu le-am trăit sau comentat ca jurnalist. Dacă n-ar fi să folosesc decât un singur cuvânt, aş alege unul bizar ca să descriu această carte : este o naraţiune. E şi motivul pentru care scriu la persoana întâi, este o mărturie. Nu este o carte de istorie pentru că alfel ar fi trebuit să vorbesc şi despre multe alte revoluţii, de exemplu cea informatică. Revoluţia informatică nu am trăit-o, nu am fost un actor al ei. Ea mi s-a impus sau doar am profitat de ea. Ori, decolonizarea, anii ’60 – sixtie’s cum li se spune – revoluţia conservatoare din SUA, sfârşitul comunismului, revoluţiile arabe din 2011, pe toate acestea, le-am trăit direct, cu mare intensitate şi chiar cu pasiune ».

 
Bernard Guetta, un mare jurnalist, martor şi actor al istoriei