Valul de populism din Europa - un aliat potenţial al separatismului catalan

Duminică 29 octombrie, la Barcelona, printre manifestanţii în favoarea unităţii Spaniei se afla şi o tînără femeie care a declarat, pentru BBC, următoarele: „Mă simt în acelaşi timp catalană, spaniolă şi europeană. Separarea Catalaniei de Spania mi se pare absurdă. Refuz de acum încolo să fiu ostatica politicienilor independentişti”. Iată reflecţii de bun simţ, analizate într-un articol din Le Figaro semnat de filozoful Renaud Girard care ajunge la următoarea concluzie: secesioniştii din diverse ţări ale Europei doresc de fapt să revină la un fel de feudalitate, la un fel de ev mediu. „In universul globalizat care este al nostru, o Europă fărîmiţată n-ar mai avea însă nici cea mai mică şansă în faţa marilor puteri mondiale care privesc cu jind spre bogăţiile ei”, mai spune Renaud Girard.

Filozoful francez mai arată că în istoria umanităţii nu a fost găsită niciodată o mai bună organizare politică decît aceea a „statelor-naţiuni”. El regretă, în prelungirea acestei observaţii, destrămarea Yugoslaviei, destrămare „catastrofală” subliniază Renaud Girard. Citez din analiza sa: „Yugoslavia a murit sub loviturile politicienilor locali, vicleni dar fără viziune, doritori toţi să devină şefi de stat în micile lor provincii”.

Putem compara cele două situaţii, destrămarea Yugoslaviei şi criza catalană, pînă la un punct. „Moartea Yugoslaviei”, ca să reiau termenul folosit de filozoful francez, se datorează şi orbirii de atunci a Europei, mai ales a Germaniei care a recunoscut prima independenţa autoproclamată a Croaţiei, ceea ce a declanşat apoi reacţii în lanţ care de care mai sîngeroase. Lecţia yugoslavă a fost dură, tragică, a însemnat o sută de mii de morţi şi înveninarea relaţiilor dintre diferitele componente ale acestui fost stat-naţiune pentru cîteva decenii.

In cazul Catalaniei nici un stat membru al Uniunii Europene nu s-a mai repezit să recunoască statutul auto-declarat de independenţă, ceea ce, pentru moment, este un semn bun. Cîtă vreme va mai putea însă Europa să rămînă unită şi solidară, cînd curentele subversive, autodizolvante, cîştigă sistematic teren?

Vechea Europă, scrie tot Le Figaro, este serios zdruncinată în prezent de ofensiva populiştilor, cum s-a văzut după recentele alegeri din Germania, Austria şi Cehia. O nouă „cortină de fier” riscă să apară între estul şi vestul Europei, pe fondul unor veritabile „rebeliuni populare împotriva elitelor, a globalizării şi imigranţilor”. Se simte, de exemplu, o revoltă surdă a grupului de la Vişegrad, format din Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia împotriva Bruxelles-ului şi a doctrinei oficiale multiculturaliste.

Europa rămîne în orice caz un laborator politic şi social în plină efervescenţă, şi ne putem aştepta la multe alte surprise în viitor. Brexit-ul a fost deja o surpriză gigantică, iar criza catalană a izbucnit cînd nimeni nu se aştepta la ea. Elitele europene şi responsabilii de la Bruxelles ar face bine să tragă cît mai repede concluziile cele mai inteligente posibil din aceste frămîntări. Cînd ceea ce a mai rămas din „clasă muncitoare” europeană votează, în marea ei majoritate, cu extrema dreaptă şi cu aşa-numitele partide populiste, înseamnă că politicienii „tradiţionali” n-au fost capabili să vadă marile ei frustrări. In cazul Cataloniei, politicienii tradiţionali n-au fost capabili să vadă cum de 20 de ani curentele naţionaliste cîştigă teren şi îşi creează, prin sistemul educaţional luat sub control, un vast electorat.

Greu de spus dacă Europa se află sau nu în pragul unei erupţii vulcanice generale, dar multe seismografe parcă şi-au ieşit din minţi.