Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Marius Ancuța

andrei-manolescu-bun-91-5-26.jpg

Andrei Manolescu
Image source: 
Dilema Veche

Vestea că a murit m-a întristat nespus. Nu-l cunoșteam decît de la televizor. O singură dată l-am văzut în direct, la un meci demonstrativ de snooker.

De fapt, pentru mine, probabil că la fel ca pentru nenumărații telespectatori fascinați de acest joc, deși evident că știam și cum arată, Marius Ancuța era o voce. O voce prietenoasă, cu care mă obișnuisem foarte mult, pe care am ascultat-o timp de mai bine de douăzeci de ani, chiar din 1998, de la începutul colaborării sale cu Eurosport. Nu era genul de comentator care să devină popular pe scară largă. Nu avea niciodată ocazia să strige „Gooool!“ sau „Hai România!“ ori „Hai Simona, că se poate!“. Snooker-ul e muzică de cameră, nu fanfară. Pot să spun că, fără îndoială, grație vocilor lui Marius Ancuța și Daniel Bontea, eu, cel puțin, nu numai că am descoperit acest joc și plăcerea de a urmări competițiile importante la televizor, dar am început să-l și practic (la un nivel foarte amatoristic, ce-i drept). Iar în timp ce jucam, mă amuzam imaginîndu-mi ce ar fi spus ei despre o lovitură sau alta. Puterea acestor voci era considerabilă. Și îmi dau seama că, într un fel, amîndoi au început să facă parte din lumea mea, tot așa cum au ajuns probabil să facă parte din lumea foarte multor alți oameni care pînă la ei nici măcar nu știau de existența acestui joc (cu mărgele de sticlă, aș zice). Comentatorii s-au strecurat pe nesimțite, cu mult bun-simț, în viețile noastre. Aici nu e vorba doar de profesionalism sau de o treabă bine făcută și cu multă perseverență. E și har.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Andrei Manolescu în Dilema Veche aici