Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Legenda lui Alex “Tacu” Teofilovici (1928-2021), un erou discret al rugby-ului românesc (partea 1)

alex_teofilovici.jpg

Alex Teofilovici
Alex Teofilovici (1928 - 2021) a făcut parte din echipa de rugby a României care a învins Franța în 1960
Image source: 
Chris THAU

Luni 10 mai a avut loc la Montreal, în Canada, înmormântarea marelui jucător și antrenor de rugby Alexandru Teofilovici, unul din eroii echipei de aur a României care a învins Franța în premieră în iunie 1960. Jurnalistul Chris Thau face un portret al acestui erou prea puțin cunoscut al rugby-ului românesc.

Ceremonia înmormântării a fost discretă, dominată de simbolurile potente ale carierei marelui dispărut, pentru care victoriile împotriva Franței au rămas până la sfârșit momentele culminante ale unei vieți dăruite rugby-ului. Fiul său Bogdan, a avut grijă ca răposatul, având la gât cravata echipei Franței, să ia cu el în neființă și un balon de rugby, un tricou și un fanion al Federației Române de Rugby (FRR). În același timp la ceremonia funerară, tânărul Teofilovici, la fel, într-un gest discret și simbolic, și-a pus la gât cravata echipei României pe care tatăl său o purtase în cursul turneului victorios din Anglia și Tara Galilor din 1956.

Alexandru Teofilovici, poreclit de colegii de echipă “Sârbu” sau “Tacu” (Cue la biliard) s-a născut la București în 1928, al treilea copil (după fratele sau mai mare Teofil și sora mijlocie Ecaterina) al lui Bogoia și Ilinca Teofilovici, o familie de români, originari din satul Pojarane, din Macedonia Sârbească (azi Macedonia de Nord) nu departe de Skopje. La începutul secolului 20, o perioada de conflicte etnice și religioase tot mai sângeroase între turci și populația locală creștină, a forțat familia Teofilovici să se refugieze în România. Tatăl lui Alexandru, Bogoia, era unul dintre cei trei fii ai preotului ortodox Gherasim Teofilovici, din Pojarane care la un moment dat, a fost răpit de un clan turcesc local, cu scopul a fi răscumpărat - o practică obișnuită în Balcani, în acele vremuri (sfârșitul secolului XIX) tulburi. Cumva, preotul a reușit să scape din mâinile răufăcătorilor în timp ce fiii săi s-au angajat într-o luptă pe viață și pe moarte cu cei care le răpiseră tatăl, omorând pe câțiva din aceștia, lucru care din acel moment, le-a pus viața în pericol. În societatea primitivă din Balcani de la începutul secolului 20, opera legea talionului “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” care, ca expresie a unui mod de viață patriarhal era aplicată cu strictețe, lucru care pentru familia Teofilovici, însemna practic o condamnare la moarte.

Așadar, pe la începutul secolului 20, pentru a scăpa cu viată, familia Teofilovici a înțeles că trebuie să părăsească definitiv Macedonia, hotărând să se refugieze in Romania. Ei au ales Bucureștiul ca reședință, și în perioada de început, familia vorbitoare de limba sârbă, a indurat o perioadă de mare sărăcie, a explicat avocatul Bogdan Teofilovici, fiul al lui Alexandru. Dar familia nu s-a lăsat descurajată. Bogoia, tatăl lui Alexandru, a strâns ban cu ban, până a putut să cumpere un cal, o căruță și un vagonet cu care au început o afacere de vânzare de gheață, care a prosperat încetul cu încetul pe măsură ce numărul de clienți sporea. Cei doi băieți Alexandru și Teofil, l-au ajutat cât au putut. De la vârsta de trei ani, Alex cel mai mic avea grijă de cai, în timp ce vărsa lacrimi în căruța cu gheață, iar fratele mai mare Teofil devenise mâna dreaptă a tatălui lor. Pe măsură ce au crescut, cei doi frați au început să lucreze tot mai mult alături de tatăl lor, cărând împreună blocuri de gheață de zeci de kilograme.

Răzbunarea sângelui

După cum explică Bogdan Teofilovici și atestă foștii coechipieri de la echipa națională, de la Aurel Barbu si Mircea Rusu, la Costel Stănescu si Alex Penciu, Alex Teofilovici a fost o adevărată forță a naturii.

Alex Teofilovici
Alex Teofilovici era considerat o forță a naturii
Image source: 
Chris THAU

Fără discuție, spune Bogdan, tatăl lui, deși nu a pus piciorul niciodată într-o sala de forță, era unul din cei mai puternici oameni  pe care i-a cunoscut. Forța sa herculeană se dezvoltase treptat,  în mod natural, din anii copilăriei și tinereții când, împreună cu fratele său Teofil, cărau blocuri de gheată de zeci de kilograme pe distanțe de câțiva kilometri, la sute de clienți. Într-o zi, la sfârșitul anilor 1930, venind de la lucru, cei doi băieți au găsit în grădina casei un grup de necunoscuți care vorbeau cu tatăl lor într-o limbă străină. Mai târziu au înțeles că aceștia erau de fapt rudele de sânge ai familiei de turci pe care bunicul lor și fiii lui îi căsăpiseră cu ani în urmă în Macedonia și că veniseră in Romania hotărați să răzbune moartea rudelor lor. Pentru ei, vendeta, deși nu-i spuneau așa, era o chestiune normală de viată și de onoare. Ei au apărut deodată, tăcuți și fără sa facă vâlvă. Pentru ei târgul era simplu: “Voi ne-ați omorât părinții; noi suntem aici pentru a-i răzbuna. Asta înseamnă că te vom ucide pe tine și pe ai tăi. Simplu ca bună ziua!” i-au spus bătrânului Teofilovici. Pentru ei asta era doar o vizită de “curtoazie”, așa cum cerea legea ancestrală pentru a informa familia Teofilovici că indiferent de circumstanțe, ei se vor răzbuna,” își aduce aminte Bogdan Teofilovici.

Din fericire, explică Bogdan Teofilovici, “datinile străvechi prevăd ca după 10 ani de la eveniment, sângele vărsat putea fi răscumpărat cu bani. Ca urmare, bunicul meu și turcii au negociat o sumă acceptabilă ca răscumpărare, care trebuia sa fie plătită în monezi de aur și argint. Tatăl meu mi-a povestit”, spune tânărul Teofilovici, “că familia a umplut o căldare mare cu monede de aur și argint, pe care au dat-o turcilor ca plată pentru datoria de sânge. Turcii au luat banii și nu i-am mai văzut niciodată”, spune el.

Bunicul meu, Bogoia s-a stins din viață la 45 de ani, iar tatăl meu Alex și fratele său Teofil au continuat afacerea cu gheată, muncind de dimineața, până noaptea până după război, când comuniștii au preluat puterea și au confiscat averile negustorilor declarându-i-i pe bătrâni capitaliști, exploatatori și criminali astfel că noi am rămas pe drumuri, lipiți pământului”, isi încheie povestea tânărul Teofilovici. “De atunci în familia noastră a rămas împământenita o tradiție, care sa amintească de aceste evenimente, ca primul dintre băieții nou născuți să primească un obiect de aur, ca simbol al sângelui vărsat. Unchiul meu avea inelul de aur cu o efigie de rubin sau altă piatră roșie și când a murit l-a lăsat fiului său, deci vărului meu, care l-a păstrat până fiul meu a avut 18 ani și a vrut să i-l dea lui. Tradiția însă cerea să-mi fie transmis mie, iar vărul meu care credea foarte mult în tradiții, a refuzat să accepte propunerea mea să păstreze inelul în numele meu până când îi spun eu să-l dea băiatului. Așa că am primit inelul și, pentru prima oara în viață am purtat un inel timp de o lună.”

Alex descoperă rugby-ul

În anii de după război, adolescentul Alex Teofilovici care făcea lupte, a descoperit jocul de rugby pe care a început să-l practice la clubul “Constructorul” București, cu Dumitru (Mitică) Ionescu ca antrenor. Nu a durat mult până când Alex (poreclit de coechipieri “Tacul” – “Cue” – în engleză) pentru forța sa neobișnuită începe să-și facă un nume în rugby-ul bucureștean și național. În 1952 Teofilovici este luat în armată și este rapid încadrat de clubul militar CSCA (CCA), unde i se prevede o mare carieră în echipa de rugby. În 1953, devine titular în linia întâi și cu legendarul Alex Argeșiu ca antrenor, face parte din echipa CSCA care a câștiga dubla - Campionatul Național si Cupa RPR.

Alex Teofilovici
Alex Teofilovici –pilier stânga în echipa Casei Centrale a Armatei (primul din stânga)
Image source: 
Chris THAU

Un an mai târziu clubul militar câștiga din nou titlul de Campion Național, antrenat de același Alexandru Argeșiu și cu Teofilovici instalat confortabil în poziția de pilier stânga. Este o perioadă în care tânărul Teofilovici joacă la CSCA alături de mai mulți dintre viitorii săi colegi de echipă națională: Mărgărit Blăgescu, Anastase Marinache, Ștefan Constantin, Alex Penciu, Radu Veluda, Radu Nanu, Rene Chiriac, Niculae Ghiondea și Nicolae Căpușan, precum și viitorul său antrenor, Nicolae Pădureanu.

În 1955, Teofilovici făcea parte din echipa armatei care a câștigat Cupa României (RPR), iar un an mai târziu este selecționat pentru prima oară în lotul național lărgit, pentru meciurile cu clubul londonez Harlequins. În lipsa lui Stan Luric, care rămăsese în Anglia în anul precedent, Alex Teofilovici este selecționat în prima echipă bucureșteană, de fapt echipa națională, pentru al 2-lea meci cu englezii. Dar, cu căpitanul Gică Pârcălăbescu , selecționat ca pilier stânga, Teofilovici trece pe partea dreaptă unde face un joc excelent într-un meci de mare spectaculozitate, câștigat de români cu 14-10. În septembrie 1956, Teofilovici este selecționat în echipa “Bucureștiului” pentru al 2-lea turneu în Anglia, unde joacă în toate cele trei meciuri: cu Leicester, Gloucester și Bristol, de data aceasta pe poziția de pilier stânga, care l-a consacrat.

Gloucester 6 București 10, 1956
Selecționata Bucureștiului a învins Gloucester cu 10 - 6 în septembrie 1956, De la stânga la dreapta (tricouri închise) – Titi Ionescu, Emil Dumitrescu, Alex Teofilovici, Gogu Soculescu (cu balonul), Aurel Barbu, Ion Doruțiu
Image source: 
Chris THAU

Echipa s-a întors neînvinsă din turneu învingând Gloucester 10-6 și remizând cu celelalte două cluburi; Leicester și Bristol, 6-6, cu Teofilovici ferm stabilit ca cel mai bun pilier stânga din țară. Anul următor, Teofilovici este selecționat pentru prima oară, oficial, în echipa națională pentru meciul test cu Franța, primul dintre cele două națiuni după război. Antrenați de Arthur Vogel, Ion Buzoianu și Niculae Pădureanu, românii i-au surprins pe francezi prin vitalitatea și dinamismul lor și, bineînțeles, prin calitatea rugby-ului practicat. În finalul partidei, la scorul de 15-15, un drop-goal norocos al fundașului Vannier lovește bara transversală și sare în but, aducând francezilor of victorie nesperată cu 15-18 chiar înainte de fluierul final.

Epurările din rugby

În 1958, împreună cu mai mulți jucători de la Dinamo și CCA, (Dumitru Ghiuzelea, Petre Buda, Radu Veluda, Emil Dumitrescu, Victor Marica, etc) Teofilovici a devenit victima campaniei de epurări declanșată de autoritățile comuniste împotriva jucătorilor și antrenorilor “dubioși din punct de vedere politic și social” de la cluburile militare, care sunt dați afară și transferați la așa-numitele cluburi sindicale, (Constructorul, Progresul etc).  Era suficient să fi fost căsătorit într-o familie bună, să ai părinți care deținuseră o proprietate sau o afacere (așa cum fusese cazul lui Teofilovici) sau să ai o rudă în străinătate, ca să fii pus pe lista neagră, de dușman de clasă, ca să nu mai vorbim de cei arestați și băgați în pușcărie. Alex, își aduce Barbu aminte “care era angajat civil la clubul armatei, dar nu avea nici o meserie, a fost si el dat afară, fără drept de muncă și trimis înapoi la clubul său de origine, ‘Constructorul’, deși, în mod paradoxal, cariera sa internațională a continuat să înflorească.”

Teofilovici (Constructorul, în alb) îl urmărește pe Barbu cu balonul (Dinamo)
Adeversari în teren, prieteni în afara lui: Teofilovici (în alb) îl urmărește pe Barbu (cu balonul)
Image source: 
Chris THAU

După epurări, membrii familiei Teofilovici rămăseseră practic muritori de foame. Din fericire, Alex, care se împrietenise în cantonamentele și turneele lotului național cu aripa de trei sferturi Aurel Barbu, i-a povestit acestuia necazurile sale. Pe acea vreme Barbu, care era ofițer de miliție la clubul Dinamo, dar și un tip foarte întreprinzător, lansase, în paralel cu slujba de la MAI, o afacere bănoasă, ca fotograf particular. Barbu, cu aparatul său de fotografiat „Zorki” pleca la weekend prin satele din jurul Bucureștiului, făcând poze alb/negru la hore, nunti, botezuri si alte sărbători tradiționale sau făcea poze pentru buletinul de identitate. “O afacere bănoasă”, cum explica fostul internațional. “L-am învățat pe “Tacu” cum să facă fotografii și i-am “dat” mai multe sate din zona Pantelimon unde să facă fotografii. Își cumpărase și el un aparat foto „Zorki”, și l-am învățat cum să mărească și să copieze filmele. Aveam eu un furnizor la bursa neagră pe Strada Academiei de la care cumpăram film și hârtie fotografică, iar “Tacu” și-a luat și el un aparat de mărit ca al meu. Încet, încet treaba a început să meargă tot mai bine, iar noi am devenit tot mai apropiați. Adesea la weekend, după ce copiam pozele, le lăsăm sa se usuce, iar noi luam masa împreună cu familiile” explică Aurel Barbu.

În mod cu totul surprinzător și în ciuda interdicțiilor Securității, care printre altele a dus la anularea turneului echipei României în Anglia din 1958, Teofilovici a continuat să joace în echipa națională. În 1958, după Festivalul Tineretului de la Moscova, el joacă cu Spania și Germaniei de Vest la turneul de la Bruxelles, iar în 1959, după o întrerupere de aproape un an, el reapare în echipa națională împotriva echipei Germaniei de Est pe 27 septembrie. Aceste decizii contradictorii nu au fost explicate niciodată, dar se bănuiește ca președintele de atunci al FRR, Emil Drăgănescu, care avea o poziție influenta in guvernul comunist,  ar fi garantat la Securitate că Teofilovici nu va rămâne în străinătate, reușind să salvgardeze unul din jucătorii cheie ai naționalei. În 1960, Teofilovici este selecționat în așa-numita echipa a Bucureștiului, de fapt echipa națională, antrenata de Nicu Pădureanu, pentru meciul cu clubul Francez PUC la Bucuresti. Paisprezece din cei 15 selecționați pentru meciul cu PUC - cu excepția numărului 8 Alex Paroșanu, înlocuit de gigantul de la Cluj, Radu Demian – sunt reținuți pentru echipa României care învingea câteva zile mai târziu Franța cu scorul de 11-5 intr-un meci istoric.

Prieteni pe viață

În meciul cu Franța de la București, cam cu vreo 10-15 minute înainte de final, Teofilovici a fost grav rănit de unul dintre înaintașii francezi la o grămadă in 22-ul României. Teofilovici a fost convins ca cel care i-a dat un șut in cap a fost chiar căpitanul francez Moncla, versiune disputată de Aurel Barbu, care ca martor ocular al brutalității, susține că cel care îl lovise pe “Tacu” a fost celălalt flanker francez, Michel Crauste, poreclit “mongolul” și cunoscut pentru brutalitatea cu care “rezolva” disputele cu adversarii, spune Aurel Barbu. Șutul violent nu numai ca îl făcuse KO pe Teofilovici, explică Barbu, rupând-i nasul, dar i-a și fracturat vomerul, un os poziționat între nas și creier, care ar fi putut să-l omoare pe pilierul român. După spusele medicilor de la urgență, își aduce aminte Barbu, vomerul s-a oprit la 1 mm distanță de pielița care acoperă creierul.  Teofilovici a fost cărat de coechipieri pe zgura pistei de atletism, unde a primit îngrijiri medicale, fiind ajutat și de secretarul FRR Romică Popescu. Francezii au profitat de absența lui - pe vremea aceea jucătorii accidentați nu erau înlocuiți - si au înscris o încercare prin Moncla, transformata de Vannier, scorul devenind 8-5, dar în ultimele minute, Penciu a reușit să transforme o noua lovitură de pedeapsă, mărind diferența la 11-5, rezultat cu care s-a terminat meciul.

Alex și Mariana Teofilovici
Mariana Teofilovici îl vizitează pe soțul ei Alex în spital după meciul cu Franța din 1960
Image source: 
Chris THAU

Din nefericire nu există o înregistrare video a meciului care să confirme evenimentele din acest final dramatic. Unii, inclusiv fiul său Bogdan, susțin că după ce a petrecut aproape un sfert de oră pe tușă amețit, fiind înlocuit în linia întâi de Anastase Marinache din linia 2-a, Teofilovici a reintrat în finalul meciului, versiune confirmată de o fotografie publicată de revista Sport din săptămâna următoare, care-l înfățișează pe Tacu cu fața umflată alergând în sprijinul lui Moraru.

Alex Teofilovici în meciul cu Franța din 1960
Image source: 
Revista Sport iunie 1960

Alții, inclusiv Aurel Barbu, prietenul lui Tacu, o dezmint ca improbabilă, având în vedere gravitatea accidentului. Barbu scrie în memoriile lui “Tacu era desfigurat, iar ochii îi fuseseră bandajați înainte de a fi urcat în ambulanță. Eu sunt convins că noi am jucat în 14 oameni timp de 10 minute după ieșirea lui.” După meci, Aurel Barbu, care avea motocicletă s-a dus după Teofilovici la Secția de Urgență de la Spitalul Colțea, unde a rămas peste noapte și unde i s-a alăturat mai târziu Teofil, fratele său cel mare și soția jucătorului, Mariana.

De la dreapta: Alex Teofilovici, Nicolae Căpușan, Lică Cotter
De la dreapta: Alex Teofilovici, Nicolae Căpușan, Lică Cotter - formidabila lini întâi a grămezii în meciul cu Franța din 1960
Image source: 
Chris THAU

Teofilovici a continuat să joace pentru echipa națională până în 1964, când s-a retras după meciul împotriva Germaniei de Vest. În această perioadă, între luna mai 1959 și noiembrie 1964, echipa României a stabilit un record mondial de 25 de meciuri consecutive fără a cunoaște înfrângerea, dintre care Teofilovici a jucat 16. El a continuat să joace pentru clubul Constructorul București, în timp ce urma cursurile la fără frecvență ale Institutului de Educație Fizica și Sport din București (ICF mai târziu IEFS). Decizia lui de a intra la facultate, luata la scurt timp după meciul cu Franța din 1960, a avut un rol extrem de important în cariera sa ulterioară, atât după retragerea sa din activitatea competițională, cât și mai târziu în emigrație.

Teofilovici și echipa națională pe aeroportul Băneasa,1961
Echipa României, cu Teofilovici, la întoarcerea pe aeroportul Băneasa de la meciul cu Franța la Bayonne, 5 - 5, în 1961
Image source: 
Chris THAU

Se zice că fiind întrebat de secretarul FRR Romică Popescu după meci, ce dorește ca recompensă pentru faptele sale eroice din meciul cu Franța, el i-ar fi răspuns “Să mă ajutați să reintru la ICF, să pot termina facultatea” (Teofilovici fusese exclus de la ICF din cauza originii “nesănătoase”. După cum explică prietenul lui, Aurel Barbu, care făcuse parte din prima generație de antrenori autohtoni, împreuna cu răposata Mariana Lucescu (pe atunci Nenov), Florentin Tudorache și alți 4-5 studenți, inclusiv Paul Cercel, Viorel Cârligelu și Constantin Panciu, o accidentare într-un meci de campionat i-a întrerupt și în cele din urmă terminat cariera internațională. În plus, un conflict cu Titi Ionescu, care devenise antrenor la Dinamo după plecarea lui Arthur Vogel, i-a limitat și mai mult opțiunile de joc la Dinamo.

 În aceasta perioadă Nicolae “Nea Nicu” Pădureanu, care era antrenor federal, satul de hârțogărie și rapoarte, și-a dat demisia,  transferând-se la Institutul de Arhitectură, condus de fostul căpitan al naționalei Ascanio Damian, unde va rămâne până la pensie. Barbu a preluat funcția de antrenor federal în 1963, după ce, cu ajutorul lui Emil Drăgănescu, reușise să demisioneze din funcția de ofițer de miliție (MAI), pe care o detesta.  El a rămas antrenor federal până în 1965, când și-a dat și el demisia, exasperat de hârțogărie și birocrație și cu ajutorul rectorului Institutului de Construcții, profesorul Vasile Nicolau, a intrat ca asistent universitar la catedra de Educație Fizică a Institutului, preluând echipa de rugby. Este foarte ciudat că numele lui Barbu nu figurează în statisticile autohtone ale echipei naționale din anii 1963-1965, când, ca antrenor federal era responsabil de pregătirea echipei pentru meciurile internaționale. Cu toate acestea, în 1963 el devine membru al Comisiei Tehnice FIRA împreună cu predecesorul său Nicolae Pădureanu, dar dispare din anuarul oficial FIRA începând cu 1964. Așa cum s-a mai întâmplat și cu alte personalități sportive, numele lui a fost eliminat din istorie de “conțopiștii roșii” de la CNEFS (ministerul sporturilor) și de la FRR după rămânerea lui în străinătate.

Alexandru Teofilovici (stânga) cu Aurel Barbu
Jucători, antrenori federali, prieteni pe viață - Alexandru Teofilovici (stânga) și Aurel Barbu
Image source: 
Chris THAU

În această perioadă, Barbu îi sugerează președintelui FRR Emil Drăgănescu să-l numească pe Teofilovici, care era deja în anul trei la ICF la fără-frecvență, în funcția de antrenor federal. Drăgănescu care avea un mare respect pentru Barbu, a acceptat sugestia lui și la prima ședință a Biroului Federal din 1965, îl propune pe Teofilovici ca antrenor federal. Bineînțeles că numirea lui a fost aprobată în unanimitate, astfel că din 1966 Teofilovici devine antrenor federal (FRR). Barbu, pe de altă parte, a făcut tot ce putea pentru a-și ajuta prietenul să ducă la bun sfârșit lucrarea sa de diplomă, intitulată “Jocul înaintașilor în margine (la tușă)”, inclusiv dactilografiind-o cu o mașină de scris portabilă pe care o moștenise de la fostul sau antrenor Arthur Vogel. În 1968-69 Teofilovici a terminat ICF-ul și și-a dat examenul de diplomă, sau cum se mai numea Examenul de Stat, avândul-l ca asistent la catedra de rugby pe fostul coleg de echipă Rene Chiriac, iar ca șef al comisiei de examen chiar pe antrenorul său de la națională Nicu Pădureanu. După cum explica Barbu, Pădureanu i-a dat lui Teofilovici nota maximă: “Nea Nicu dădea la toți nota 10, mergând pe principiul ca rugby-ul românesc, pentru a progresa, are nevoie de cât mai mulți antrenori cu specializarea rugby.”

Pe prima pagina a volumului “Anuarul Federației Romane de Rugby, 1968-1969” anuar compilat de Teofilovici, în rolul sau de antrenor federal și de cel mai titrat antrenor român, Nicu Pădureanu, este scrisă de mâna autorului o dedicație adresată lui Aurel Barbu: “Scumpului meu prieten Rică, cu toată afecțiunea” A. Teofilovici 29.09.1970. Postfața menționează că acest volum a apărut la 30 de ani după predecesorul său, publicat în 1939, o ironie imperceptibilă adresata autorităților comuniste. Barbu, pe bună dreptate, este mândru de dedicație, o confirmare scrisă a prieteniei celor doi. După ce s-a retras din joc de la Dinamo, în urma conflictului cu Titi Ionescu și după ce a renunțat la rolul de antrenor federal, Barbu s-a lansat împreună cu un alt fost coechipier Sandu Alexandrescu (care pe atunci juca centru la Progresul) într-o afacere privată de comercializare a ouălor, care la fel ca și fotografia era foarte bănoasă, dar ca toate inițiativele particulare în regimul comunist, era periculoasă. La fel, ca și cu Barbu, numele lui Teofilovici nu apare în niciunul din anuarele FIRA, după 1967. Este interesant că unul dintre succesorii săi, Dumitru Mihalache, care a devenit antrenor federal în 1987 după demisia lui Irimescu, auzise că Barbu și Teofilovici ar fi fost și ei antrenori federali, dar fără nicio dovadă care să le documenteze perioada în funcție, mai ales că circumstanțele plecării lor ilegale din țară, i-au făcut persoane non-grata și nu i-au permis să pună prea multe întrebări celor din jur.

(va urma)