După 1995, părinții fondatori ai rugby-ului profesionist au rezistat cu îndârjire sugestiei de a separa jocul profesionist de cel amator indiferent de argumente. Noua hotărâre a Federației Engleze de Rugby (RFU) de a reduce înălțimea placajului la nivelul coapselor în meciurile de amatori este ca urmare controversata și va duce fără îndoială la subminarea acestei filozofii. Pe scurt, acesta poate fi considerat ca începutul sfârșitului în procesul de separare a jocului amator de cel profesionist.

Consecințele, depinzând de dispoziția observatorului, variază între catastrofal, cu pesimiștii avertizând ca va duce la sfârșitul jocului de rugby așa cum îl cunoaștem cu toții, și optimiștii care văd în schimbare doar o treaptă în procesul de prevenire a accidentelor cerebrale în joc. Până acum, diferența dintre un jucător profesionist și unul amator era de natură pecuniară, adică cel dintâi își câștiga pâinea cea de toate zilele practicând jocul de rugby, petrecând ore nesfârșite la antrenamente în dorința de a se perfecționa si deci de a-și îmbunătăți statutul profesional și social, iar cel de al doilea făcea parte din milioanele de practicanți ai jocului, care ies la iarbă verde la fiecare weekend pentru a petrece câteva ore plăcute cu prietenii în jurul unui balon oval. Din acest moment, procesul de evoluție naturală a unui jucător de rugby din rândurile amatorilor talentați, la nivel profesional, devine quasi-imposibil, fracturând astfel jocul în cele doua secții, amator și profesionist.

Faptul că RFU a anunțat schimbarea regulamentului de joc referitor la înălțimea placajului în meciurile de amatori, fără să fi consultat federația internațională World Rugby,  aduce aminte de zilele de pionierat ale rugby-ului internațional, când aceeași RFU, care deținea controlul regulamentului de joc, îl impunea fără drept de discuție sau apel celorlalte federații din insulele britanice, Scoția, Irlanda și în cele din urma Țara Galilor. 

Lăsând la o parte aspectele medicale care stau la baza deciziei și care fără îndoială merită o examinare mai profunda și expertă, aceasta acțiune unilaterala a RFU care-și ignoră astfel partenerii tradiționali, din Scoția, Țara Galilor și Irlanda, este surprinzător și greu de înțeles. Adică, dintr-o dată, meciurile tradiționale dintre echipele de amatori din Anglia și cele din Țara Galilor, Scoția și Irlanda, atât la juniori cât și la seniori, schimburi cu o vechime de aproape 100 de ani, devin practic imposibile.

Măsură unilaterală

Ce  spune de fapt comitetul RFU, prin aceasta măsură unilaterală? Daca vreți să jucați cu noi, trebuie să faceți ca noi, indiferent de părerile diferite ale federațiilor aferente. Nu mai vorbim de turneele în străinătate ale echipelor engleze de amatori, ca și vizitele în Anglia a echipelor de pe continent. Este aproape ironic că un fenomen asemănător de aroganță insulară a dus la formarea Federației Internaționale IRFB (azi World Rugby) în 1886. Nu m-ar surprinde ca decizia RFU sa fie adoptată la ședința Consiliului World Rugby care are loc săptămâna aceasta la Los Angeles, deși contextul istoric nu este de natură să genereze optimism.

Într-un fel, decizia Comitetului RFU este o recunoaștere implicită a eșecului protocolului introdus in Ianuarie 2017 de către World Rugby de a penaliza cu cartonaș roșu sau galben (în funcție de circumstanțe) orice placaj în regiunea capului (de la gât in sus) pentru a evita comoția cerebrală. Din statisticile existente, reiese ca această măsură, nu a dus de fapt la

scăderea numărului incidentelor de acest tip, ci la înmulțirea lor, în special din cauza intervenției aleatorii a arbitrului, care în acest context este factorul decisiv în luarea unei decizii - dacă a avut lor o infracțiune sau nu, de cele mai multe ori după vizionari interminabile ale incidentului de către observatorul Oficial TV,  scrie într-un articol dedicat acestui subiect ziarul Guardian.

În Daily Telegraph este publicata reacția căpitanului echipei de cricket a Angliei, Ben Stokes, care critica acesta decizie dând ca exemplu accidentul suferit de tatăl sau, Ged Stokes, fost jucător profesionist de rugby in 13, a cărui cariera a fost întrerupta de o fractură de coloană vertebrală, din cauza unui genunchi care l-a lovit în cap, în cursul unui placaj.

Fostul internațional englez si Leu Britanic, Peter Winterbottom a observat că majoritatea reacțiilor unui jucător pe terenul de rugby, se bazează pe o așa numită memorie a mușchilor. "Ca jucător ai placat toata viată, in zona dintre piept si abdomen și asta acum trebuie să se schimbe. Acțiunea pe teren se petrece foarte rapid și memoria mușchiului devine esențială în modul în care reacționezi....Mai mult, decizia a fost luată fără consultări cu antrenori și jucători" a declarat Winterbottom.

Opiniile jucătorilor și antrenorilor

Căpitanul echipei Gloucester, Lewis Ludlow, avertizează că unul dintre efectele acestei schimbări va fi sa sporirea loviturilor accidentale de genunchi la cap, din cauza schimbării de poziție a apărătorului (jucătorul care execută placajul). Este interesanta părerea veteranului James Docherty, care a jucat peste circa 300 de meciuri pentru clubul Penarth, in divizia a 3-a și 4-a din Țara Galilor. "În cursul carierei mele am suferit mult mai multe lovituri de genunchi la cap, decât din placaj normal. Fără discuție" a explicat veteranul galez.

Mai trebuie înțeles că aceste accidente nu se produc din vina exclusivă a apărătorului, care se angajează în placaj pentru a-l opri pe purtătorul de balon. Foarte des, aceste accidente, care depind de o varietate de factori, de la înălțimea fizică a jucătorilor angajați in placaj, la tehnica de placaj sunt generate de atacant. Un bun caz este așa numitul "soak-up tackle" (placaj prin absorbție), în care apărătorul se folosește de viteza purtătorului de balon pentru a-l dezechilibra pe acesta, și a-l trage către el, făcându-l să cadă la pământ. A cui este vina în acest caz mai ales atunci cand capul purtătorului de balon vine în contact cu terenul de joc?  Un alt exemplu este așa numitul placaj frontal, în care purtătorul de balon accelerează înainte a atinge punctul de contact cu apărătorul, încercând, și de multe ori reușind, să-l dea peste cap pe apărător, ("Cu roatele in sus”, cum se mai spune) care în condițiile noilor reguli va fi în mod cert expus unei accidentări involuntare.

Intensitatea jocului a crescut în cei 27 ani de cand rugby-ul a devenit profesionist și nu numai  printre cele câteva mii de jucători profesioniști, ci și în jocul amator, care reflectă schimbările din joc. Gabaritul jucătorilor, masa lor mușchiulară, viteza și forța au crescut la fel, ducând la un dezechilibru tot mai mare între atacanți și apărători. Este de fapt unul din aspectele cele mai atrăgătoare ale jocului, când un jucător de statura mică îl oprește din zbor pe un gigant, de două ori mai mare printr-un placaj bine executat. Nu m-ar mira ca în cele din urma RFU să limiteze categoriile de greutate ale jucătorilor care se confruntă, o măsură luată deja în Noua Zeelandă la nivel de juniori. Celebrul All Black, Sony Bill Williams, a atras atenția că rugby-ul rămâne un sport de confruntare fizică și că ideea unei reguli care să se aplice în toate cazurile nu este realistă. 

Unul din cazurile în care noul regulament va fi greu de aplicat , este așa-numitul "pick-and-go", adică atacul pe înaintare, în cursul căruia jucătorii înaintează către linia de but adversă prin acțiuni intense și explozive de scurtă durată nu departe de sol și la un nivel paralel cu acesta. Și mai complicat pare scenariul unui atac pe înaintare în apropierea liniei de but, când purtătorul de balon nu mai poate pătrunde către terenul de țintă fără să se mai aplece forțând intrarea. Iar daca mijlocașul la grămadă s-a aplecat sa culeagă balonul de la sol, cum poate fi placat de un jucător de linia 3-a?

Cea mai autorizată părere despre efectul hotărârii RFU de a coborî nivelul de contact al placajului la meciurile de amatori și juniori vine de la unul din antrenorii internaționali reputați din Europa, antrenorul principal Irlandei Andy Farrell, fost internațional de rugby în 13 și apoi în 15 și antrenor secund al Leilor Britanici, care spune că decizia îi face pe jucători și mai vulnerabili la accidentările pe care încearcă să le prevină, descriind-o ca pe un "accident gata să se întâmple". "Antrenamentul și tehnica placajului la nivelul coapselor este crucială, altfel vom avea probleme serioase" explică Farrell.

In urma reacției vehemente a majorității secțiilor amatoare în rugby-ul englez, federația Engleză a anunțat caă va iniția un proces de consultare cu cluburile și jucătorii amatori, recunoscând, cam tardiv, ca o astfel de schimbare drastică trebuie făcută cu grijă și prin consultare cu marea masa de participanților la joc. Nu este cazul unei schimbări de direcție însă, ci un exercițiu mai mult cosmetic, de calmare a reacției neașteptat de virulente à masei de practicanți. E posibil însă că anumite aspecte sa fie ușor schimbate pentru a-i placa pe critici, dar nu se așteaptă o mare schimbare până pe 23 februarie, data ședinței următoare a Comitetului Federal RFU. Va fi interesant dacă alte federații din eșichierul britanic, Scoția, Tara Galilor sau Irlanda vor urma exemplul englezilor reducând înălțimea placajuui la nivel coapselor. Pare puțin probabil, doar în cazul ca englezii reușesc sa convingă consiliul World Rugby, la momentul de față aflat în sesiune la Los Angeles.

Protocol de revenire

Căpitanul Irlandei, mijlocașul la deschidere Johnny Sexton, care a fost victima câtorva accidente cu comoție cerebrală, a declarat și el ca înțelege frustrarea jucătorilor amatori, explicând că nu dorește ca o astfel de regulă să fie introdusa în rugby-ul irlandez. Și toate acestea în țara unde comoția cerebrală la nivel de amatori face de peste 10 ani obiectul unui regim prompt de identificare și tratare în patru etape (ca mai jos).

1 Stop - Un jucător cu o presupusă comoție trebuie îndepărtat imediat și nu trebuie să revină pe teren.

2. Informați - Un jucător cu suspiciune de comoție cerebrală trebuie să o raporteze unui medic al echipei, un antrenor, un coechipier, un prieten sau un membru al familiei și să fie în mod corespunzător evaluat și gestionat corespunzător. Aceștia nu trebuie să fie lăsați singuri sau să conducă un vehicul.

3. Odihnă - Un jucător cu o comoție cerebrală trebuie să efectueze o perioadă de odihnă obligatorie perioadă de repaus obligatoriu (21-23 de zile).

4. Revenirea - Un jucător cu o comoție cerebrală trebuie să urmeze procedura de revenire graduală a IRFU protocoale de revenire la joc și trebuie să fie autorizat medical înainte de revenirea la contactul complet.

Căpitanul echipei Angliei și fiul antrenorului Irlandei, mijlocașul la deschidere Owen Farrell, a declarat că el personal sprijină aceasta decizie a RFU, care este in avangarda mișcării care dorește să facă rugby-ul un sport mai puțin periculos. La fel, fostul taloner al echipei Angliei si comentator de televiziune Brian Moore este în favoarea masurilor care reduc riscurile accidentării în timpul jocului. Este probabil semnificativ, că noul antrenor al Angliei Steve Borthwick a intrat și el în acțiune, bineînțeles sprijinind argumentele RFU.

Toata aceasta tevatura care a divizat lumea rugby-ului, s-a declanșat la trei zile după ce firma de avocați Ryland Garth a anunțat ca a lansat o a doua acțiune în justiție împotriva forurilor conducătoare din Anglia și Țara Galilor (WRU), ca și împotriva World Rugby in numele a 55 de foști jucători amatori. Firma Rylands este deja angajată într-o acțiune similară în numele a circa 225 de jucători profesioniști care acuză World Rugby, RFU și WRU în rolul lor de a-i proteja de accidente cerebrale. Nu este rolul acestui articol sa analizeze validitatea acțiunilor în justiție și nici rolul avocaților în dezbaterea care a urmat, dar este clar ca intervenția acestora din urmă nu permite World Rugby să joace un rol pro-activ în relațiile cu jucătorii afectați.

Acum câteva săptămâni,  după ce împreună cu fostul căpitan al Stejarilor Mircea Paraschiv, l-am vizitat la București pe fostul pilier internațional Constantin "Capone" Dinu care suferea de un caz avansat de Alzheimer,  am scris o scrisoare adresată directorului general World Rugby, Alan Gillpin, în care i-am explicat situația precară a lui Capone, îngrijit de soția sa Constanta, cerându-i sfatul, în încercarea de al ajuta pe fostul internațional român. Mi s-a răspuns că din nefericire World Rugby nu poate sa acționeze în cazuri individuale și ca cea mai buna cale de a obține ajutor ar fi prin Asociația foștilor internaționali de rugby, și ea cu sediul la Dublin. Câteva săptămâni mai târziu, Capone s-a stins din viață, iar cazul lui a devenit o alta statistică in aceasta poveste tot mai tristă.