Rugby Cupa Mondială 2023: Jucătorii români din străinătate – salvarea rugby-ului românesc?

“Înfrângeri rușinoase”, “Mai bine stăteau acasă”, “Asta e ultima Cupă Mondială la care participăm” – criticile și invectivele nu au încetat să se succeadă în mediul virtual la adresa Stejarilor după cele două înfrângeri.

Soluția cea mai la îndemână propusă: demisia președintelui Federației Române de Rugby, Alin Petrache, cerută de fapt de ani de zile de mulți iubitori ai jocului cu balonul oval din România și din afara ei.

Dar aceasta este o soluție pe termen scurt, care nu rezolvă pe termen mai lung criza profundă în care se găsește rugby-ul românesc, reflectată nu doar în rezultatele slabe ale Stejarilor ci în prestația modestă și mediocră la mai toate nivelele competiționale.

În campionatul intern de seniori au rămas doar 15 cluburi, dintre care doar patru – Baia Mare, Steaua, Timișoara și Dinamo – pot fi considerate profesioniste (la nivelul României). Competițiile de copii și juniori sunt și ele în declin, iar banii investiți în rugby sunt puțini, atât cei proveniți din sectorul public, cât și din cel privat.

Și atunci, de unde să provină jucătorii pe care România să-i folosească pentru obiectivul cel mai prestigios, calificarea la Cupa Mondială, realizată de 9 ori din 10, dar care este îndeplinit tot mai greu?

Originile jucătorilor

Să plecăm de la componența lotului de 33 deplasat în Franța. Nouă dintre jucători evoluează în Franța și 24 în România. Din punctul de vedere al locului de naștere trei sunt născuți în Franța, unul în Republica Moldova, unul în Statele Unite, doi provin din Noua Zeelandă și patru din Tonga, ultimii șase fiind eligibili pe criteriul rezidenței în România, restul fiind născuți în România.

Cei trei născuți în Franța sunt centrul Taylor Gontineac (fiul fostului căpitan al echipei naționale, centrul Romeo Gontineac), aripa Nicolas Onuțu (fiul fostului taloner internațional Viorel Onuțu) și pilierul Thomas Crețu. Talonerul Robert Irimescu este născut în Statele Unite, iar pilierul Gheorghe Gajion este un fost internațional al Republicii Moldova care a beneficiat de regula pauzei de trei ani la selecție pentru a deveni eligibil să joace pentru România, țara a cărei cetățenie o deține.

Gabriel Pop este născut în România și plecat cu familia în când era copil. Pop și Crețu au evoluat la U20 pentru  Portugalia și respectiv Franța, dar au ales să joace la seniori pentru România, țara părinților lor (în cazul lui Crețu, tatăl).

Și în afară de acești jucători născuți sau crescuți în străinătate care au ales să joace pentru România mai sunt și alții și în mod cert vot mai fi.

Emigrația românescă - rezervor de jucători

La ora actuală trăiesc în Europa Occidentală între patru și cinci milioane de români. Un număr crescând dintre ei sunt născuți acolo. O bună parte dintre acești români locuiesc în țări unde rugby-ul este mult mai puternic decât România – Franța, Italia, Marea Britanie – sau în țări în care rugby-ul este în ascensiune – Portugalia, Spania, Belgia, Țările de Jos, Germania.

Franța are peste 250.000 de practicanți ai jocului de rugby și la nivelul seniorilor există șapte ligi (Top 14, Pro D2, Nationale 1, Nationale 2, Federale 1, Federale 2, Federale 3) cu peste 400 de cluburi. Majoritatea acestor cluburi sunt în localități mici și este imposibil să nu se găsească mai multe sute de tineri de origine română care să fie interesați de practicarea rugby-ului.

Jucătorul Theo Dan de 22 de ani, născut la Londra din părinți emigrați din România, face parte din lotul Angliei la Cupa Mondială, dar el este deocamdată unic, dar există posibilitatea chiar probabilitatea ca în următorii ani să apară și alți jucători talentați care să fie atrași de șansa de a reprezenta România și chiar de a juca la o Cupă Mondială, pe care nu ar avea-o cu Franța, Anglia, Irlanda, Scoția, Țara Galilor sau Italia.

Perspectivele de redresare a rugby-ului din România nu par prea bune: bani nu sunt, practicanți sunt puțini, dată fiind reducerea natalității și emigrația masivă, iar interesul pentru rugby în această țară tinde spre zero: meciurile transmise de televiziunile din România la Cupa Mondială sunt comentate din studio, iar numărul jurnaliștilor de limbă română acreditați la RWC este de 2 (doi), unul dintre ei fiind autorul acestor rânduri. În aceste condiții interesul riscă să scadă și mai mult până va dispărea de tot.  

Exemplul Portugaliei și Spaniei

În aceste condiții, emigrația românească devine un rezervor potențial de jucători pentru rugby-ul românesc. Sigur că România nu se poate compara cu Fiji, Samoa și Tonga unde TOȚI jucătorii din loturile naționale joacă în străinătate, fie că sunt născuți în cele trei țări, fie nu. Dar loturile Portugaliei și Spaniei sunt compuse în bună măsură din jucători născuți în Franța.

Se poate argumenta că emigrațiile spaniolă și portugheză în Franța sunt mai vechi decât cea românească. Dar emigrația masivă a românilor în Europa Occidentală a trecut de 20 de ani vechime și ce a fost valabil pentru Portugalia și Spania (e drept, țări mai prospere) poate fi valabil și pentru România.

Există o barieră importantă: naționalismul, alimentat și de anumite complexe de inferioritate și o tendință către mania persecuției, cultivată mai ales de regimul național-comunist al lui Ceaușescu, narațiune preluată și după 1990. Exemplu: de ce e nevoie ca echipa României să aibă un antrenor străin (2004 – 2022), ce noi n-avem antrenori? De anul acesta Stejarii au un antrenor român. Bilanțul până acum: 10 meciuri jucate, trei câștigate, șapte pierdute.

Românii din Diasporă care vor să reprezinte culorile României trebuie primiți cu brațele deschise. Ei pot reprezenta salvarea unui sport aflat în degringoladă și pot reprezenta un exemplu pentru tinerii rămași în România.    

În final , o întrebare la care ar trebui să reflecteze cititorii: de ce au ales să joace Taylor Gontineac sau Thomas Crețu, ambii născuți în Franța, pentru România?