"În Federația Română de Rugby se preumblă demagogi și hahalere" - Chris Thau despre declinul rugby-ului românesc la Cupa Mondială

Chris Thau a fost directorul publicații International Rugby Board (predecesorul World Rugby) și a urmărit îndeaproape toate evoluțiile echipei României, în număr de nouă, din cele 10 Cupe Mondiale, începând cu prima din 1987. El explivcă într-un interviu exclusiv la RFI România cum s-a ajuns în 36 de ani la acest rezultat catastrofal.

Chris Thau: Declinul rugby-ului românesc a început chiar de la prima participare la Cupa Mondială din 1987, în momentul în care celelalte echipe au descoperit cantonamentul ca metodă de pregătire pentru competiții importante, au început să lucreze la tehnica individuală, au început să facă ceea ce românii făceau de peste 20 de ani în sportul semi-profesionist românesc.

Primele noastre înfrângeri de la Cupa Mondială din 1987, 12 – 55 cu Franța și 28 – 55 cu Scoția dovedesc acest lucru, iar singura victorie obținută, 21 – 20 cu Zimbabwe i s-a datorat lui Mircea Paraschiv care ăn ultimele minute ale jocului a reușit să schimbe rezultatul.

Cea mai bine pregătită echipă din istoria participărilor la Cupa Mondială a fost cea din 1991, care l-a avut ca antrenor pe Peter Ianusevici. Acea echipă ar fi avut șansa să ajungă în sferturi de finală sau, cine știe, mai departe, dacă nu ar fi avut ghinion.

Reporter: Cum se explică această degringoladă totală – România împarte cu Namibia poziția cea mai slabă la Cupa Mondială?

Chris Thau: Dacă te uiți cum a involuat rugby-ul românesc de la Cupa Mondială din 1987, a fost o perioadă la începutul anilor 1990 când a mai avut o zvâcnire, cu niște victorii frumoase dar ciudate, dar în marea majoritate a fost o cădere treptată, dar tot mai accentuată, de la Cupă Mondială la Cupă Mondială, unde de abia ne-am ținut.

Lynn Howells (stânga) a antrenat echipa României din 2011 până în 2018

Dacă te gândești la RWC 2015 am pierdut niște meciuri extraordinare cu Franța, Irlanda și Italia, iar în meciul cu Canada am produs acel rezultat de necrezut (revenire de la 0 – 15 în minutul 50, la 17 – 15, în final n.r.), care în mare parte i se datorează antrenorului galez al Stejarilor, Lynn Howells. Dar România, ca o națiune de rugby care am produs niște rezultate totuși remarcabile, a început să coboare, încet-încet și s-a prăbușit acum la Cupa Mondială din 2023.

Reporter: Cine este (sunt) principalul (ii) responsabil(i) al(ai) acestei stări de fapt precare?

Chris Thau: Eu în general mă feresc să dau vina pe cineva, pentru că rugby-ul e atât de complex și serios încât nu poți găsi un singur personaj care să fie de vină pentru toate astea. Cel mai grav lucru a fost căderea numărului de antrenori de juniori și copii. Au devenit tot mai puțini antrenori, tot mai puțini juniori au intrat în rândurile echipelor naționale.

Fostul internațional Mihai Bucos a antrenat echipa de juniori a României de unde a fost concediat

Sursa imaginii: 

Chris THAU

Fiul meu mai mare a fost într-o echipă de juniori a României care a jucat la Toulon și l-a avut antrenor pe fostul mare mijlocaș la deschidere și fundaș, Mihai Bucos și pe fostul număr 8 al Stejarilor, Laurențiu Constantin, care după un an au fost dați afară. Marele Mircea paraschiv a fost managerul și antrenorul unei echipe de juniori U20 care a fost la campionatul mondial din Kenya. Un an mai târziu a fost dat afară.

Este vorba de o grămadă de nulități care sunt la putere în rugby-ul românesc și care imediat transformă orice critică de natură profesională într-o chestiune politică și personală. Totți iubim la fel rugby-ul românesc, dar sunt unii care-l iubesc pentru banii pe care-i câștigă și alții îl iubesc dintr-o dragoste nebună și aproape prostească.

Reporter: Care este totuși soluția pentru viitor pentru ca rugby-ul românesc să nu dispară complet, pentru că la ora actuală sunt numai 15 echipe de seniori în toată România.

Chris Thau: Bine sunt 15 echipe dintre care numai patru (Baia Mare, Steaua, Dinamo și Timișoara) care sunt profesioniste, restul sunt numite ca să poate avea o ligă, hai să spunem, profesionistă.

Pot spune cu toată sinceritatea: nu știu ce e de făcut. Mi-am pierdut speranța, mi se rupe inima. Zilele trecute am citit un articol scris de Aurel Barbu, din prima echipă a României care a învins Franța în 1960, despre ce ar fi putut și a vrut el să facă să dea rugby-ului românesc, gratuit, așa spunea el. N-a fost niciodată luat în serios.

L-am revăzut în București de câteva ori la federație pe Alexandru “Cel Mare” Penciu, fostul fundaș al aceleiași echipe care a învins Franța în 1960 și care a decedat recent la vârsta de 90 de ani – un geniu al rugby-ului. Pur și simplu nu au reușit să-i găsească un loc în care să ajute.

Toți demagogii și hahalerele care se preumblă prin federație nu găsesc loc pentru oameni ca aceștia.

Reporter: Am vorbit pe 17 septembrie la Bordeaux cu ocazia meciului România – Africa de Sud cu Adrian Lungu, fost centru cu 77 de selecții în națională și campion al Franței cu Castres care a avut o experiență similară cu FRR.

Chris Thau: După ce a fost cu echipa de juniori la campionatul mondial de juniori din Chile, dacă nu mă înșel, primul lucru pe care l-au făcut a fost să-l dea afară. Ar fi de aproape de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Fostul internațional Adrian Lungu (primul din dreapta, aici la meciul cu Africa de Sud) a avut o experiență negativă încercând să ajute rugby-ul românesc

Sursa imaginii: 

Petru Clej