Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Salonul de carte de la Paris: literatura ca "selfie"

slp_025.jpg

Salonul de carte de la Paris: literatura ca "selfie "

200 de mii de vizitatori, Argentina -  invitată de onoare, o prezență vizibilă a României : sunt câteva dintre coordonatele salonului de carte încheiat la Paris. Luca Niculescu s-a plimbat pe aleile salonului, a stat de vorba cu cititori și scriitori, a participat la câteva dezbateri și povestește.

România nu a mai fost invitată de onoare la Salonul Cărții de la Paris, dar, de la intrare, dai cu ochii de un afiș : " Roumanie, des livres a venir, l’avenir des livres "  și o indicație cu sectorul în care e amplasat standul României.  E singurul afiș prezent chiar deasupra intrării în salon si e o găselniță bună a ICR-ului, pentru că, odată intrat în târg, concurența comunicațională e mult mai mare.

Înăuntru, vacarmul pe care îl știam de anul trecut -  mii de oameni pe aleile largi, care pendulează între cele două părți ale salonului, cea în care se află editurile și cealaltă, în care sunt standurile țărilor, asociațiilor, companiilor.  În mijloc tronează pavilionul Argentinei, țara care anul acesta are privilegiul să fie invitată de onoare. Mare, simplu, alb, standul Argentinei e aerisit și, paradoxal pentru agitația din jur, îndeamnă la visare.

Multe traduceri, începând cu Julio Cortazar, de la a cărui naștere se împlinesc o sută de ani. Aproximativ 50 de scriitori au venit la Paris pentru dezbateri și sesiuni de dedicații. Vizitatorii se înghesuie în jurul lor, îi întreabă pe oficialii argentinieni despre romancierii în vogă, ezită între o carte a Fernandei Lao și un roman al lui Ricardo Piglia. Șansa mea : sunt însoțit de Radu Naum, care, dincolo de faptul că e un foarte bun jurnalist sportiv, cunoaște suficienți scriitori argentinieni, încât să complexeze și un cititor avizat. Ca urmare, pe mâna lui am cumpărat câteva volume. 

Venirea Argentinei la Salonul Cărții a fost însoțită de un scandal asemănător celui din jurul prezenței României, anul trecut. Dincolo de lista oficială, de 30 de scriitori, elaborată de Institutul Francez și de Centrul Național al Cărții, guvernul argentinian a mai propus 20 de poeți și romancieri. " Cei 20 au fost aleși pe criterii politice !  ", au strigat alți scriitori, în presa ostilă președintei Cristina Kirchner. Probabil că așa a fost, mai ales că guvernul argentinian are deja o tradiție în acest sens, îmi spunea un oficial de la Salonul Cărții. În 2010, la salonul de carte de la Frankfurt, Argentina a scos în față numele lui Maradona și pe cel al Evitei Peron. Nu sunt totuși cei mai mari scriitori argentineni...

Ca în fiecare an, exista și un oraș invitat. Anul acesta a fost Shanghai-ul și scriitorii săi. Oraș cu o populație cât a României, peste 22 de milioane de locuitori, Shanghaiul suferă de complexul " orașului nou " în literatură, citeam în Le Monde. " Scriitorii din Beijing au o armă în plus : o istorie lungă, o cultură recunoscută și identificată. Scriitorii din capitală sunt deci mai bogați în istorie, cei din Shanghai scriu mai mult despre evoluția orașului, despre schimbările gigantice prin care a trecut regiunea ".  Am asistat la o dezbatere în care cineva din public reproșa scriitorilor prezenți că nu sunt suficient de mult interesați de sărăcia din Shanghai, de oamenii care suferă din cauza modificărilor radicale. Pe de altă parte, am aflat că mulți scriitori din oraș nu sunt traduși în nici o altă limbă de mare circulație. Motivele economice ascund uneori motive politice.

România între literatură, caricatură și geopolitică 

Standul României este undeva în dreapta intrării, între Congo și SNCF (societatea de căi ferate din Franța).  Destul de mare - 300 de metri pătrați -  și trebuie spus că e unul dintre cele mai bine realizate, dacă e să compari cu alte state din regiune (și nu numai). Polonia are un stand minuscul, seamănă cu jumătate din biblioteca unui apartament de bloc, la fel și Cehia sau Slovacia. Ucraina are, de asemenea, un stand mic, plin de drapele galben/albastre. Rusia, un pavilion asemănător cu al României, ca dimensiune și participare. 

" Read Russia " e sloganul rusesc, unde ești avertizat cu litere mari că selecția scriitorilor e făcută de guvernul de la Moscova. Pavilioane mari, dar goale, am văzut la țările din zona Golfului. Câteva cărți și broșuri în limba arabă și niște bărbați îmbrăcați în costum care păreau că nu au timp de tine. Foarte mic și pavilionul Israelului ( în partea opusă față de țările din Golf), dar condus de un librar vesel, care îți vorbea despre scriitorii israelieni "  alții decât Amos Oz ". 

La români, stand animat deci. Multe dezbateri, toate în franceză. Despre romanul lui Dinu Pillat " En attendant l’heure d’apres " ( comparat cu Knut Hamsun), despre romanul polițist (tocmai a fost publicat în Franța primul roman polițist românesc, scris de George Arion), despre ezoterism, o întâlnire cu traducatorii din limba română, un spectacol cu clovni aduși de Matei Visniec... Din când în când, desenatorul Ștefan Popa Popa’s venea la pavilionul românesc și făcea portrete ale vizitatorilor, ceea ce, evident, sporea afluența. 

Dincolo de literatură și caricatură, prezența românească a avut și o dimensiune geopolitică : o dezbatere despre viitorul Republicii Moldova, moderată de unul dintre cei mai buni specialiști ai domeniului, Nicu Popescu, la care a participat ambasadorul Republicii Moldova la Paris, Oleg Serebrian. 

Din fericire, pavilionul românesc a fost lipsit de tensiunea anului trecut, când ICR era condus de Andrei Marga, ceea ce a atras și boicotarea salonului de către unii scriitori, când exista o atmosferă de suspiciune permanentă între cei din " tabara lui Marga" și restul.  Actualul președinte al ICR, Lilian Zamfiroiu, a fost tot timpul prezent si atent la dezbaterile de la pavilionul românesc, la fel și Radu Ciobotea, noul director-adjunct al ICR Paris, fost atașat de presă al ambasadei României la Paris și fost consul la... Bălți.  Probabil că lui i-a venit ideea de a organiza discuția despre viitorul Republicii Moldova. 

Literatura celebrităților

Celebritatea este prezentă la Salonul de Carte și nu e numai literară. Oamenii politici francezi vin să cumpere cărți (și, parca mai mult ca anul trecut, să facă poze cu vizitatorii). În plus, citesc, dar și scriu. Și nu numai cărți politice. Astfel, l-am întâlnit pe fostul prim-ministru Lionel Jospin, care și-a lansat cartea despre Napoleon (în viziunea lui, Napoleon a fost un despot care a lăsat țara într-o stare catastrofală). Ceva mai încolo, pe rafturile editurii Flammarion, găseai cartea scrisă de centristul Francois Bayrou despre Henric al IV-lea, “regele liber”. Ca să nu mai vorbim despre cărțile lui Dominique de Villepin, alt fost prim ministru, cel ce  consideră literatura drept " inspirația care da sens politicii". 

Dincolo de politicienii-scriitori, există, evident, scriitorii adevărați. William Boyd, care tocmai a publicat un roman cu James Bond, a avut o discuție pasionantă despre romanul de spionaj. Am mai văzut un dialog interesant între Erik Orsenna și Oxmo Puccino, autor al unor aforisme de 140 de litere, expediate pe Twitter.  Am avut și bucuria de a discuta preț de un sfert de oră cu ucraineanul Andrei Kurkov, pe care îl întâlnisem la Iași, la FILIT. Prezent azi la Paris, mâine  la New-York, poimâine la Leipzig, asaltat de presa din lumea întreagă atât datorită talentului literar, cât și din cauza discursului politic, Kurkov rămâne zâmbitor, afabil, detașat.  Spune că vine oricând și în România, "pe bicicletă, pe jos ", dacă e invitat la vreo manifestare literară. I-a plăcut la Iași.

Și apoi, a fost Lola Lafon.  E scriitoarea care "a dat lovitura" în ultimele două luni. Romanul ei despre Nadia Comaneci, "La petite communiste qui ne souriait jamais " e mare succes de critică și de vânzări. Practic nu am văzut critici negative, iar la ședința de dedicații de la editura Actes Sud o așteptau sute de oameni pentru semnătură. Mărturisea foarte mândră că, în zecile de dezbateri la care a participat la radio și televiziune în ultimele luni, i se pun multe întrebări despre România, o țară pe care o iubește și în care a trăit până la vârsta de 10 ani. Romanul ei va fi tradus în curând și română, la editura Trei și mă întreb cât de bine va merge aici. Oricum, succesul se anunța mondial. La numai două luni de la apariție, cartea a fost deja tradusă în șase limbi, este un succes în Canada și se pregătește pentru un destin bun și în Germania. 

După o zi de salon pleci cu brațele pline de cărți, de la edituri mari și mici, scrise de scriitori mai mult sau mai puțini cunoscuți, cu regretul că nu ai cumpărat mai mult ( un titlu care te-a atras, dar nu suficient, un romancier despre care auziseși, un portofel prea gol), amețit de forfotă, cu ochii mici de la răsfoit volume.  Amuzat de o declarație a lui Frederic Beigbeder, pe care l-ai văzut bântuind prin Salon, aproape nebăgat în seamă : " Timpurile s-au schimbat, oamenii nu mai vor dedicații, ci poze. Selfie-urile au înlocuit autografele.  În curând, nici nu va mai trebui să scriem cărți. Va fi suficient să zâmbim ! "