Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ciocnirea culturilor pe ecranele Berlinalei

de_ce_eu_emilian_oprea.jpg

Cristian Panduru în „De ce eu?” (Foto: Berlinale)

Cea de-a 65-a ediţie a Festivalului internaţional al filmului de la Berlin a debutat cu mai multe filme în centrul cărora se află „femei puternice”. În secţiunea Panorama a fost proiectat filmul românesc „De ce eu?”, în regia lui Tudor Giurgiu. 

Două teme mari şi-a propus Berlinala să pună în dezbatere: femei puternice şi popoare indigene. În consecinţă, în programul principal unde rulează şi producţiile care se află-n competiţie, au fost incluse cîteva pelicule care se potrivesc acestor teme. Deja filmul de deschidere – „Nimănui nu-i place noaptea” de Isabel Coixets - cu Juliette Binoche în rolul principal şi-a propus să aducă în prim plan o femeie curajoasă care nu se teme de nimic, aşteptîndu-şi soţul explorator în frigul polar. Alături de ea o altă femeie puternică - Rinko Kikuchi, în rolul unei femei care aparţine populaţiei indigene din ţinuturile arctice, care şi ea îl iubeşte pe acelaşi explorator. „Ciocnirea culturilor”, imaginată de regizoare, din păcate, se pierde în bîlbîieli împrumutate din alfabetul fardat al prejudecăţilor.

Nici marele regizor german Werner Herzog nu reuşeşte cu noul său film „Regina deşertului”, cu admirabila Nicole Kidman în rolul principal, să prezinte imaginea convingătoare a unei femei energice care a acţionat direct pentru reîmpărţirea geopolitică a teritoriilor din Imperiul Otoman, care după primul război mondial s-a destrămat. Exotismul oriental şi mesajul politic anticolonialist al regizorului fac din creaţia sa nimic mai mult decît o versiunea soft a celebrului film „Lawrence al Arabiei” al lui David Lean din 1962.

Ca o femeie „puternică” este zugrăvită şi Léa Seydoux (ca Celestine) în rolul principal al coproducţiei franco-belgiene, „Jurnalul unei cameriste” de Benoit Jacquot. (Romanul „Jurnalul unei cameriste” al lui Octave Mirbeau, o critică la adresa năravurilor burgheziei, publicat în 1900, pe fondul izbucnirii unui val de antisemitism în timpul celei de a Treia Republici franceze, în paralel cu derularea afacerii Dreyfus, a mai fost ecranizat în trecut, de Jean Renoir, în 1946, și de Luis Buñuel, în 1964.)

Compoziţia tehnică şi artistică impecabilă a filmului lui Jacquot însă nu rezistă la o analiză a mesajului, acesta fiind virusat de un determinism social de împrumut, pentru a nu spune rudimentar. De aceeaşi boală suferă şi filmul din Guatemala, „Vulcanul Ixcanul” în regia lui Jayro Bustamante. Aici figura centrală este o tînără indigenă (María Mercedes Coroy) dintr-o familie de culegători de cafea, analfabetă şi victimă a împrejurărilor sociale vitrege. Un personaj feminin schematic, mai mult sau mai puţin convingător, este şi protagonista din pelicula britanică „45 de ani” de Andrew Haigh, cu Charlotte Rampling în rolul unei femei care trece la vîrsta senectuţii printr-o criză de gelozie. Figura principală, Victoria (jucată excelent de Laia Costa), din filmul german omonim al lui Sebastian Schippe, se transformă pe parcurs într-o eroină cu o aureolă falsă. Asta din cauza empatiei multiculturaliste a regizorului care povesteşte întîmplările de-a lungul unei nopţi berlineze care culminează în atacul asupra unei bănci. Singura care scapă în urma confruntării cu poliţia, însuşindu-şi pînă şi banii jefuiţi, este Victoria.

Berlinala care se consideră, în primul rînd, un festival politic, a prezentat în premieră mondială în cadrul secţiunii Panorama noul film al lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”. Este un film social-critic dur în care Giurgiu schiţează un tablou pătrunzător al României postcomuniste, în care domneşte legea mafiei politice. Corupţia, legăturile cu vechile structuri ale puterii comuniste şi ale securităţii devin toxinele care împiedică orice ieşire din joc. Cînd tînărul procuror Emilian Oprea (interpretat de Cristian Panduru) îşi dă seama că superiorii săi încearcă să-l manipuleze şi apoi să-l şantajeze cu scopul de a da unei anchete o întorsătură contrară adevărului, acesta nu mai rezistă presiunilor. Singura ieşire care-i rămîne este sinuciderea. Într-o discuţie cu publicul, realizatorul filmului e precizat că la baza scenariului se află cazul real al procurorului Cristian Panait care s-a spînzurat în aprilie 2002 la Bucureşti.

Filmul lui Tudor Giurgiu completează tabloul neo-realist al cinematografiei române actuale care în ultimii 20 de ani a fost primită, în plan internaţional, cu aplauze binemeritate.